- Il iubesti? ma intreaba un demon.
-Da, raspund vrajita, intr-un zambet in care se topesc toate bucuriile lumii. Mi-e drag...
- Nu mai ai ochi?
-Ba da. Dar il vad doar pe el.
-Si iti ajunge?
-Da, imi ajunge, bag de seama uimita.
-Si cu ce vezi cerul, copacii?
-Cu ochii lui!
-Si cu ce simti zapada, cum stii cat de proaspata e, si de rece?
-Cu mana lui!
-Si cand ti-e sete, ce faci?
-Il sarut!
-Si cand vrei sa-ti inmoi buzele in apa limpede, buna?...
-Apa o simt cu buzele lui.
-Nu-ti place sa pasesti singura, sa simti asfaltul elastic, viu, sub pasii tai?
-Ii simt umarul alaturi si, lipita toata de el, ma simt leganata de arcurile pasilor lui.
-Dar oamenii de pe strada?
-Carabusii aceia mari? Umbrele care trec pe langa noi? El spune ca vor sa-mi faca rau, sa ma feresc...
-Si tu ce crezi?
-Mie mi se pare ca sunt un fel de nastrusnice, grotesti, nefolositoare papusi. Nu le pricep rostul. El crede ca-i vad, si ma cearta. Se osteneste, vorbeste, se infurie salbatic. E prost. Nu stie ca-l vad numai si numai pe el.
-Dar bine, de ce?
-Fiindca mi-e drag.
-De ce ti-e drag tocmai el?
-Asa s-a intamplat. Intr-o zi, nu stiu cum, parca s-a raspandit in fiinta mea intreaga o mireasma imbatatoare si dulce. un nume a inceput sa mi se plimbe prin minte, prin suflet, pe buze. Un singur nume, al lui. Nu, nu stiu cum s-a intamplat. Poate ca stie el. el stie tot...
-Si tu ce stii?
-Il iubesc.
-Si toata ziua ce faci?
-Il astept.
-Si cand vine?
-Ma odihnesc in bratele lui.
-Esti atat de obosita?
-Da, e chinuitor, istovitor sa astepti!
-Atunci esti nefericita.
-Nu! Fiindca vine.
-Dar intr-o zi nu mai vine... Se lasa de peste tot, se incruciseaza, se suprapun umbre dese, reci, grele, umbre si spaime. Eu bajbai cu mainile intinse, cad, ma lovesc, ma ridic, ma impleticesc. Mi-e frig, din ce in ce mai frig. El strangea caldura soarelui; eu o culegeam din zambetul lui. Copacii se oglindeau in privirea lui ca intr-un lac. Apoi nimic n-a mai fost albastru, sau verde, fiindca au disparut ochii lui. As vrea sa aud vantul cum trece printre frunze, dar nu mai pot. Mai demult, in viata, auzeam pana si pasii caprioarei. Mai demult puteam sa intru in mare, aveam brate sa inot. Simteam spuma sarata. Acum nimic nu-i sarat. Ma simt prinsa zdravan ca de un otgon. Si totusi, legatura nu e grea. m-am invatat cu ea. Mi-e necesara...
-Dar el vine si spune ca vrea sa-mi dea drumul, nu mai poate sa ramana mereu langa mine. Vorbeste de "libertate". Insira cuvinte goale ca vazduhul, colturoase si grele ca niste pietroaie.
-Cum sa pornesc singura? il intreb infrigurata, speriata. Singura, fara umarul tau?
-Mai sunt si alti oameni, rasuna vocea lui aspra, straina.
-Dar oamenii ceilalti sunt vii, eu am murit, nu stii?
-Uite, te las sa invii. N-a fost o moarte adevarata. A fost un joc.
-Poate, dar eu nu mai vreau altceva. Nu mai pot. Cand nu esti aici, in jurul meu se ivesc adancuri negre, imense. "Dragostea mea nu-i nici ratacire, nici zigzag de incantare suprema si disperari fara fund. Iubesc cum respir: egal, iremediabil si pentru totdeauna..." Iti amintesti?
(C.S-Cartea Mironei)
De data asta, nu mai vine.
3.
